Eram mică. O seară în apartamentul nostru cu trei camere, într-un oraș de provincie dintr-o țară comunistă. În sufragerie, pick-upul era unul dintre cele mai prețioase obiecte. Aveam interzis să îl folosim noi, copiii. Și, din cauza asta, valoarea lui era și mai mare în ochii noștri. 

Tatăl meu este un om care iubește viața. I-a plăcut mereu să râdă, să cânte și să petreacă. La fel de mult îi place să muncească și mai toată viața lui a lucrat în plus față de cele opt ore de la fabrică. 

În seara aceea, tatăl meu voia să petreacă. Nu-mi amintesc dacă am avut musafiri sau nu, dar țin minte perfect că voia să pună muzică, să dansăm și să ne simțim bine. Am văzut discul de vinil pe care l-a ales: o copertă de carton cu doi dansatori. Ceea ce ieșea în evidență era fusta roșie, foarte scurtă și cu volane a dansatoarei. Și numele de pe disc: Lambada. 

Tatăl meu a pus discul, iar muzica a inundat camera, urechile și sufletul unei copile dornice de cunoaștere. 

În timp, am uitat numele melodiei. Dar s-au imprimat adânc în memoria mea acordurile exotice și fusta roșie a dansatoarei de pe coperta discului de vinil. 

Mulți ani mai târziu, în timp ce vorbeam cu soțul meu despre următorul concediu, am auzit un remix la radio. Ceva m-a făcut să tresar: melodia remixată era cea din copilăria mea, de pe discul cu fusta roșie. Am căutat cântecul, am citit versurile traduse și le-am ascultat în limba originală; portugheza. Atunci am înțeles că eu iubeam limba asta înainte s-o cunosc, pentru că am iubit mereu acel moment din sufrageria de acasă. 

Între timp, soțul meu deja spusese că vrea să mergem în Portugalia. Iar mie nu-mi mai rămânea nimic altceva decât să învăț portugheza 🙂 

Nu am o explicație pentru imboldul de atunci de a învăța portugheza. Nu am dorit nicio secundă să învăț olandeză sau germană, spre exemplu, deși de am vizitat aceste țări. Acum, după ani, pot spune doar că a fost intuiția.