Când ajungem într-un loc pe care îl vedem pentru prima dată, îl și simțim. Aceasta este diferența dintre a vedea fotografii și filmări făcute de alții. Când pășești pentru prima dată pe străzi, când miroși pentru prima dată parfumul locului, când vezi oamenii, clădirile, natura, când simți energia… Nimic din toate acestea nu pot fi experimentate altcumva.
Am ajuns în Lisabona într-o după-amiază însorită – ca mai toate după-amiezile de acolo. Primul loc pe care l-am văzut a fost Praça Martim Moniz, fiindcă acolo era stația de metrou la care am coborât. Soare, agitație, celebrele tramvaie galbene – inclusiv Tramvaiul 28, pentru că acolo este capăt de linie pentru acel traseu -, lume multă. Ne-am luat după Google Maps, să ajungem la cazare. Și pe măsură ce mergeam nu ne mai săturam să privim în toate direcțiile. Îmi amintesc și acum mixul de culori, sunete, mirosuri. Toată acea agitație pe care o experimentam cu bucurie și care, în mod surprinzător, era neagasantă.
Lisabona era ceva cu totul diferit față de ceea ce văzusem noi până atunci; vorba surorii mele: “Parcă suntem într-un oraș de păpuși”. Era exact așa: reușisem, în mod miraculos, să intrăm în desenul din cartea de povești și să ajungem într-un tărâm de basm.
Cea mai mare surpriză a venit, însă, de la Gabi: în mod inexplicabil, el a spus încă din acea seară că a simțit că a ajuns… acasă.
0 Comentarii